Un film care mi-a lăsat un gust amar de fiecare dată când l-am vizionat. Foarte bine realizat, însă gustul amar îmi rămânea în urma poveştii şi a întâmplărilor din acel film. Probabil că de aici porneşte spaima mea de Bucureşti, care nu mă atrage ca oraş sub nici o formă mai mult ca turist şi atât. Îl văd ca pe un monstru rău, mare şi mai urât ca membrii trupei Lordi. :P
Faptul că "aparenţele înşeală" asta o ştim cu toţii, însă ne mulţumim să o folosim ca o expresie şi atât, dar ce nu ştim noi e cat de mult suntem înşelaţi în fiecare zi de aprenţele străzii şi ale oamenilor ce ne înconjoară. Nu este bine nici să nu îţi pese deloc de ce-i în jur, pentru că atunci nu ai ochii deschişi şi nu observi ceea ce se întamplă; dar nici complice la a şa ceva nu îţi oferă o demnitate sau siguranţă.
Am observat un om căruia funcţia îi cerea să fie drept se pierdea în faţa unei bucurii efemere, iar acelaşi cacter se bălăcea în fiecare seară, plăcându-i de minune să producă acel circ din care obţinea banii necuveniţi primiţi -şi aşa- într-un mod ruşinos. Acest lucru îi plăcea la nebunie.
Personal, mi-aş dori să cred că în realitate nu ar fi chiar aşa... adică scriitorii care suferă şi sunt închişi pe vremea comunismului să nu fi ajuns textieri pentru cerşetori, Uniunea Scriitorilor să nu fie o adunătură de beţivi ce vor rămâne doar nişte iluştri; sau că un profesor se poate pierde în aşa hal în faţa unei femei, oricât de vuoluptoasă ar fi aceasta. Dar sincer, mă îndoiesc de toate acestea şi îmi dau seama că scenariul nu are doar o sămânţă de adevar, ci mult mai mult. Ceea ce este foarte trist.
"Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte..."
